Eu am strigat din fundul de adânc
Cu glasu-mpleticit prin umbre sure
Cu disperarea-n scheunat de țânc
Ce se trezi în gura de pădure.
Vrăjmașul m-a pândit în înnoptat
De m-a brâncit cu ură din cărare
Acum privesc în jur înfricoșat
Și-mi pare foarte rău de-alunecare.
Găsii ceva în jur interesant,
Nu observai cum mă pândea capcana,
Acum, gemând, mă târâi pe versant
În vânătăi și sângerând cu rana.
Din umbre-n mucegaiuri și în ierni,
Din umezeala fără de Iubire
Te văd cum mă aștepți fără dojeni
Căci nu sunt de acord cu-așa trăire.
Îmi freamătă tot sufletul de dor,
Străjerul cum privește dimineața
Așa m-avânt în sus nerăbdător
Cuvântul Tău să îl ating cu viața.
De câte ori salvat de Tine-am fost
Când nu puteam nimic a înțelege...
De la dușmani îmi ești Tu adăpost,
Și scut chiar și de-a mea fărădelege.
„După psalmul 129” a fost postat deja. Cine se interesează, apăsați pe albumul „Psalmi” și-l ve-ți găsi.
Când nu puteam nimic a înțelege...
De la dușmani îmi ești Tu adăpost,
Și scut chiar și de-a mea fărădelege." Ca de obicei la dvs "Finis coronat opus"Ultima strofa e o chintesenta a psalmului. Domnul fie laudat pentru inspiratia Sa!