Fug mai tare, drumu-i lung,
Nu mai pot, sunt ostenită!
Uite-o bancă, dăruită
Chiar de sora mea iubită;
Şi m-opresc ca să ,,alung''
Bătrâneţea ce m-ajunge;
Eu n-o vreau, o tot resping-
Pentru că văd că ,,mă-nclin''
Şi mai simt şi câte-un ,,spin'';-
Dar, oricât aş tot respinge,
Se lipeşte şi mă prinde
Şi se instalează bine;
Eu n-o vreau, dar ea tot vine
Şi îmi spune, tot îmi spune:
,,Bătrâneţea nu se vinde!
Este-o binecuvântare
Şi-o mare realizare!
Nu oricine şi nu-oricare
Poate să strige-n gura mare:
,,Bătrâneţea nu mă doare!"
Iată-mă acum şi eu
Cu pas greu şi şovăielnic
,,Ostenită'' în mod tehnic,
M-apropii în chip nevrednic
Adaptându-mă cu greu
Noilor reguli de viaţă;
Şi m-opresc la câte-o bancă
Neputinţa când m-atacă;
Şi mai mult, acuma parcă
Viaţa mea-i o altă viaţă
Trăită cu Dumnezeu...
A.N
9.05.2013 Firenze
să te întinerească ca vulturul,pentru o slujire bogată. Foarte frumoasă poezie, minunat lucru să
privești bătrânețea ca o binecuvântare,să aduni adevăratele comori.Să trăiești veșnic, fericită cu
Dumnezeu!
Fiţi binecuvântate.