Plânge în strune-o vioară, acorduri se tânguie trist,
O grea și imensă povară, apasă pe umeri de Christ,
Durerea e surdă și sapă, iar spinii pătrund mai adânc,
De milă și pietrele crapă, iar munții scâncesc ca un țânc,

E vaiet, e vuiet de mare, talazuri se zbat și jelesc,
Pe uliță-i forfotă mare, mulțimi pe Isus Îl privesc,
Chiar norii se schimbă-n culoare, azurul e-acum sângeriu,
Căci Mielul e dat la pierzare, deși vină n-are, ei știu,

Nu-i milă, nu-i pic de-ndurare, se pare c-a fost blestemat,
Se-ntreabă câțiva: "De ce oare, Dumnezeu pe-al Său Fiu L-a uitat?"
De e Dumnezeu cum pretinde, de ce nu învinge vrășmașul?
Acceptă o Iudă ce-L vinde și-și iartă deplin ucigașul?

Doar Tatăl din cer planul știe, ce-l are  cu lumea creată,
Intrarea-n a Sa veșnicie, prin om nu va fi niciodată,
Păcatul a rupt legătura, sfințenia a fost compromisă,
Iubirea-I reface ruptura, prin Isus pedeapsa-i prescrisă.

Ce forță, ce inimă are, această ființă lovită,
De poate să strige: "Iertare!", pe lemn ea fiind pironită?
Păcatele lumii pe cruce, le-atârnă Isus, căci jertfirea,
E unica cale ce-aduce, acelor ce cred, mântuirea.

Și tace și rabdă Mesia, căci are puterea din cer,
Să-nvie! Transmis-a solia: Prin moarte-a călcat pe-efemer!
Iar noi, tu și eu, ca ștafetă, să spunem: "Cristos a-nviat!"
Să strige întreaga planetă: "Adevărat, adevărat c-a-nviat!"

10/05/13, Barcelona -Lucica Boltasu