APA DIN STANCA

Porni poporul Israel
cu Moise prin pustie,
cu pasul ferm, urmau pe el,
spre rodnica câmpie.
După trei zile de mers,
lipsiți de apă, sete vie,
gândirea le era imers,
în oceanul acrofobie.

După apă, tânjeau,
lui Moise se plângeau,
de setoși ce erau,
tot mai des cârteau.
Şi-ntr-un sfârșit,
la malul apei s-au oprit.
La Mara ei ajunseră,
dar n-au putut să bea,
apa era amară,
iar setea tot cârtea.

Moise a strigat
spre Domnul,
iar El, s-a îndurat:
- Vezi Moise, lemnul? ... Ia lemnul, aruncă-l în apă,
și amăreala are să treacă.

Cum spuse Domnul,
Moise aruncă lemnul,
și se făcu apa dulce la băut,
un semn pentru nou început.
Mult acolo ei n-au stat,
spre Elim s-au îndreptat.

La Elim, ei găsiră
douăsprezece
izvoare de apă
gustoasă și rece.

Dar drumul din Elim
se-îndrepta prin pustiul Sin
spre ținutul Refidim.
Ce sete! Ce chin!

Apă nu se găsea,
poporul cârtea:
- Dă-ne apă de băut!
Moise striga pierdut:
- Nu pot Doamne, să-i ajut,
spune-mi ce e de făcut.

Atunci Domnul, i-a răspuns:
- Vezi stânca? Este de-ajuns!
Stânca când o vei lovi,
apă ea-ți va dărui,
ape multe vor țâșni,
setea le va potoli.
Moise stânca când lovește,
apa în șuvoi pornește.

Stânca în pustiu, lovită,
era stâncă neprețuită,
era stânca vieții.
În valea pustietății,
acel șuvoi de apă,
din stâncă apărut,
din eternitate adapă,
viaţă nouă, nou început.

Stânca aceea e Cristos,
în care inima ta lovește,
cu fiecare puls setos,
iar din Isus, viață țâșnește.
Fii bucuros!
Mântuire dăruiește.

Harul Său, apă stelară,
De orice păcat te spală.
Vorbește-I Stâncii iute,
când setea te roade.
El, n-o să te uite,
Iubirea Lui nu scade.
Vei avea belșug de har,
nu-L chemi în zadar.
În viața ta, mântuirea,
Va desăvârși neprihănirea.

Stânca vieții, Isus,
Stânca mântuirii noastre,
Izvor de apă vie de sus,
Țâșnește cu iubire din astre.
Amin!