Visări îmi îndreptam în viitor
Căci ele-acolo, undeva, așteaptă
Până-oi ajunge-n înălțimea lor
Sărind din treaptă peste altă treaptă.

Spre unele-ajungeam, poate, în brânci
Că bucuria nu da să se-aprindă
Cu frica de vâltorile adânci
Ce mă-ndeamnau în sine ca-n oglindă.

Le întâlneam pe altele uimit
Că întâlnirea totuși se petrece,
Iar eu la ele iată am venit
Ca rândunica din ținutul rece.

Ci, uneori, eram extenuat
Cu cicatrice lângă cicatrice -
Cu-atâta îndârgire am luptat
Ca soarta mea să mi-o aduc aice.

Majoritatea viselor se pierd
Prin locuri ce n-or fi nicicând pășite
Neavând nici o dorință din prăpăd
Să le adun uitate, risipite.

Ca și pe fraze le-aruncam în jur
Și le vedeam apoi ca pe cuvinte
Ițindu-se din orizont obscur
Create din beția mea de minte.

Le risipeam în juru-mi fără rost,
Deci rareori când mă-ntâlneam cu ele
Umblând prin lume buimăcit și prost
Adunător de snoave și de stele.

Ci mă-ntâlnii odată cu Isus
Când mă stâlceau potcoave de distracții,
Credința, care-n mine El a pus,
Îmi lumină știubeiu-n aspirații.

Întâia dată n-am zâmbit fălos
Privindu-le fuginde de lumine
Îmi îngropai privirile în jos
Căci am simțit de râvne-mi doar rușine.

Și m-am pornit - dulăul cel bătut
Lingându-mi răni pe mâini și pe picioare
Că-mprăștiai tendințe-atât de mult
Că le-am pierdut durere și valoare...

Când trecem azi prin câmpurile verzi
Isus s-oprește deseori și-arată:
„Privește-aici, îl recunoști? Îl vezi?
E visul tău ce l-ai pierdut odată!

Îmbrățișează-l că-i al tău, al tău!..”
„Dar, Doamne, - zic - aceasta-i o greșeală:
Când în râvnire-nsămânțam cu rău
Cum răsări o înălțime-astrală?!”

„Nu te uimi căci mii de reverii
Ce le-ai lăsat uitate-n neputință
Le-am dăruit cu zborurile vii
Stropindu-le cu roua de Credință.

Precum pornește iarba în avânt
Spre creștere din sufletul otavei
Și năzuințe-uitate, în Cuvânt,
Își uită slăbiciunile bolnave.”

„Isuse, - spun - se vede că-i așa
Ci ele au primit așa renașteri...
Te rog, să mi le-arăți cu mâna Ta
Căci ochii mei nu cred că le-or cunoaște!”