Te duci ?

Într-o dimineață blândă,
Și cu nori pe-ntinsa zare,
Se dusese într-o fugă,
Cel’ Bătrân la fiul mare,
Să îl roage părintește,
Dacă vrea să vină-ndată,
Ca în vie să lucreze,
Cu vierii laolaltă.

,, Tată, știi că nu sunt bun,
Ca să sap pământul tare.
Nici ca să mă bată-n creștet,
Fierbințeala de la soare.
Nu e pentru mine munca.
Palmele nu-mi sunt crăpate.
Du-te Tată de găsește,
Muncitorii în altă parte.’’

A plecat cam trist Bătrânul,
De la mândrul său fecior.
Însă nu-și pierdu nădejdea,
De cuvintele ce-L dor.
Dar în urmă fiul mare,
Se simți el, vinovat,
Cu regret că-L refuzase,
Către vie a plecat.

Și bătu la altă ușă,
Cel’ Bătrân cu-aceeași rugă.
Și îi spuse celui tânăr,
Ca la fiu, nu ca la slugă;
,, Fiule, te rog, ascultă!
Dacă poți, și dacă vrei,
Du-te de lucrează-Mi via,
Că te-așteptă frații Mei.
Cum să nu ? Îi spuse fiul.
Pe un ton cam îndrăzneț.
Știi că mă pricep la toate,
Chiar la sapă, sau hârleț.
De îndată voi porni,
După ce Tu vei pleca,
Că sunt mândru Tată, astăzi,
Să lucrez în via Ta !’’

Și s-a-ndepărtat Bătrânul,
Mulțumit că a găsit,
Înțelegere la fiul,
Ce părea că-i mulțumit.
Dar în urmă fiul tânăr,
Printre dinți el a zâmbit,
Și sălta în nepăsare,
Pe Bătrân căci l-a mințit.

Nu s-a dus feciorul tânăr.
Și a preferat să spună,
Că e vrednic doar cu gura,
Iar la fapte, e minciună.
Oare, câte rugăminți
Am primit și eu la poartă,
De la Cel’ Bătrân ce-mi spune,
Să lucrez în via coaptă?

Ce mă face ca să-L mint
Când nădejdea El își pune?
Însă eu aleg doar umbra,
Nepăsărilor păgâne.
Cel’ Bătrân, și azi mă roagă,
Și îmi spune să nu dorm.
Că prin muncă este viață.
Iară moartea-nseamnă somn.

Viorel Balcan 21 mai 20103