A-mbobocit iubirea în sufletul în care,
A poposit o vreme, adâncă disperare,
În negura durerii, o rază de lumină,
Făcu ca să răsară o floare de sulfină.

Și-n mătăsoase doruri, petalele de aur,
Au nins speranțe caste, într-un uitat tezaur,
În dimineți senine, din verdele cu rouă,
S-a adăpat un cuget, primind o viață nouă.

În tânguiri de clipă, natura se trezește,
Parcă auzi cum strigă, izvorul clipocește,
Pe-un ram, hulubii cântă și ce mai bucurie,
Resimte cel ce vede această feerie.

Șoptește vântul tandru: "Privește înălțimea!
Ce necuprinsă-i zarea și cât de mică-i lumea!"
Tresaltă-n reverie tot trupul și oftează,
Cu cât străpunge cerul, mai tare lăcrimează.

Un univers în care nu ești decât fărâmă,
Vorbește prin el însuși că-i Cineva la cârmă,
Un Creator! Olarul ce huma modelează,
Este prezent, cunoaște și-n toate El veghează.

De-aceea, limitarea în care omenirea
Se află, să trezească! Să pună-n om sfințirea!
În bucurie, pace, trăirea să-nflorească
Și sufletul-sulfină, în dor de cer, să crească!

27/05/13, Barcelona- Lucica Boltasu