Teme-te de Dumnezeu!
(Ecles, cap. 4,5)


Şi asupriri se fac sub soare
Ochi plini de lacrimi, se zăresc
Pe oameni ce-i nedrept, îi doare
Dar alinare, nu-şi găsesc

Chiar cei morţi sunt mai fericiţi
Decât acei ce-n viaţă sunt
Dar cei care nu sunt născuţi
Şi n-au trăit pe acest pământ

Cu mult ei sunt mai fericiţi
Căci răul, nu l-au cunoscut
N-au fost de alţi pizmuiţi
Căci ei, nicicând nu s-au născut

Însă acel care-i nebun
Însuşi a lui carne-și mănâncă
Cei ce-n odihnă mâna-şi pun
Mult mai departe, pot s-ajungă

Sau, mai e o deşertăciune
Care e goană după vânt,
Un om care-i singur pe lume
De muncă, nu-i sătul nicicând

Nu i se satură privirea
De câte bogăţii, el are
Nu se gândeşte că pieirea
Se apropie de el şi moare

Dacă muncesc doi laolaltă
Unul pe altul se ridică
De pică unul deodată
Al său tovarăş, n-are frică

De doi se culcă laolaltă
Unul pe altul se încalzesc
Dar de-i doar unul, niciodată
S-o facă, ei nu reuşesc

Şi dacă sunt doi împreună
Asupritorul nu răzbeşte
Cei doi se luptă să-l supună
Şi al lor plan le reuşeşte

Mai bine un copil sărac
Dar, care are înțelepciune
Decât un bătrân împărat
Care nu mai judecă bine

Piciorul bine să-şi păzească
În Casa Domnului, când merge
Prin jertfe să nu se greşească
Căci cel nebun, nimic nu vede

Acel care vrea să vorbească
Să n-aibe grabă, la vorbit
Cu gura lui să nu greşească
Să-i pară rău de ce- a rostit

Din gânduri multe se nasc vise
Din vorbe multe, nebunie
Şi vorbele care-au fost zise
Pot ca să-ți dăuneze, ţie

Dacă se face un jurământ
Faţă de Domnul, se împlinește
Pentru că acest legământ
Uitat de e, se pedepseşte

Iar omul chiar cu a sa gură
Să nu se bage în păcat
Dacă faţă de Domnul jură
El a ales, el a jurat

Nicicând lui rău să nu îi pară
De pasul care l-a făcut
Să lupte, să nu fie ocară
Căci Domnul merită mai mult

Şi totul e deşertăciune
Mulţimea vorbelor la fel
Căci omul multe-n viaţă spune
Şi multe visuri, are în el

Şi pentru ţară-i un folos
Când împăratu-i preţuit
Săracul, care-i fără rost
Pentru dreptate-i jefuit

De toţi este năpăstuit
Nimica, nu e de mirare
Dar cel bogat e lăcomit
Deşertăciune, e sub soare

Când bunătăţi se înmulţesc
La fel, sunt cei ce le mănâncă
Aceia care mult muncesc
Au parte și o duc în tihnă

Chiar dacă puţin a mâncat
Trudit se culcă liniştit
Dar cel care e îmbuibat
Nu doarme, chiar de-i obosit

Bogaţii, averile-şi păstrează
Pentru nefericirea lor
Când un necaz îi întristează
Nimic nu le pare uşor

Rămân şi ei nenorociţi
Căci goi pe lume au venit
Dar vor muri nefericiţi
Că averile lor le-au iubit

Zădărnicie se numeşte
Şi tot o goană după vânt
Când omul bogat se gândeşte
La ce rămâne pe pământ

Iar Solomon aşa gândeşte
Că omu-i bine să trăiască
Cu toate ce le stăpâneşte
Pe Dumnezeu să-L recunoască

Căci tot El a îngăduit
Să-şi folosească avuţia
Cât are viaţa pe pământ
Aceasta-i este bucurie.

va urma

Câmpia Turzii, 26 mai 2013