O noapte grea pe sol turnată
Încovoie copacii strâns
Că orice apă zbuciumată
Răsună parcă numai plâns.

Apasă lut și conștiință
Îndoaie frica în cuibar
De rugăciunile-n credință
Parcă s-ar spune în zadar.

Pierdut e-un univers de scamă
În încruntatele tăceri
Cu judecata de la vamă
Neiertătoare de căderi.

În care nimeni nu afrontă
Măcar și un ecou de val
Și îngeri cu aripi de fontă
Vestesc cu glas monumental.

Că șopotește-ascunsă marea
În întunericul măreț
Unde-i regină întâmplarea
Când frânge sorțile semeț.

Mi-i groază să-mi ridic privirea
Să nu mi se lovească-n zid
Curgându-și lacrimă iubirea
În leacul de alcaloid.

Mă strâng spre jos în humă multă
De teascul negru-nspăimântat
Cu-o teorie mai ocultă
Împestrițând fraze de sat.

E doar sfârșit - final la toate
Ce-ar tinde ochii spre frumos
Când doar speranțe deșănțate
Bolborosesc ceva spumos.

Dar cine să le înțeleagă
Ca ancore să fie-n vieți
Ca dintr-o lume de desagă
Să prindă cerul în peceți.

Realitatea aricește
Oricare vis și simțământ
Eu plâng atât de omenește
Supus de lanțuri din pământ.

„Ridică-te cu văzu-n zare
Din tânguiri de țintirim,
În jurul tău e-așa splendoare
Curcubeindu-se sublim.

Nemăsurata frumusețe
Așteaptă - sufletul aripi
Să-ntindă-n ore de tristețe
Ca zboruri noi să-ți înfiripi!”

„Cum pot eu, Doamne, ca să cred în
Nerezolvate nesfârșiri
M-aș îmbăta numai cu miedul
Din hâtrele închipuiri.

Nevăzători ca și orbeții
Prin noapte strângem rădăcini
Și-n așteptarea dimineții
Ne chinuim să fim creștini.

Așa ni-i dat și nu ne-ndreaptă
Dangătul sfintelor chemări
Când o religie mai dreaptă
Ne este țelul din visări.

Culegători umili de milă
Strânși într-un ghem de embrion
Cu văzurile de argilă
Proptite-n gradul de amvon.

Aceasta este viața noastră
Întemnițații în destin
Obloanele de la fereastră
Sunt scuturile de suspin...”

„Urăște-ți orice fel de vicii
Din mucedele temelii,
Dezdoaie-te din artificii
Pe raze-n bolte azurii.

Priviri ți-oi da, ți-oi da virtute
Să înțelegi și să cuprinzi
Uimirile când pe-ntrecute
Vor face pulberi prin oglinzi.

Să te prelingi în infinitul
Neasemuitelor culori
Pierzându-ți jugul și urâtul
Falsificatelor valori.

Mai sus de orișicare boală,
Neatins de geamătul beteag,
În necuprinderea astrală
Zdrobindu-ți faptul de iobag.

Obișnuința alierii
Să nu-ți sufoce anverguri -
Tu ești stăpân peste materii
Nu cerșetorul de lături.

Credința numai te înalță
Din cimitiruri omenești,
Învață iar să crești în Viață
Nu vierme orb să te târăști.

Nu sta în bocetul nemernic
Cu așteptările de rai:
Un credincios e-atotputernic
Nu vaietul de putregai!!!”