Inima din noi

Vâslim cu toți pe lacul vieții,
Ne bucurăm de soare și de ploi.
Și-oricât, ne îndreptăm spre apusuri,
Refuză bătrânețea, o inimă în noi.

Se-aud bătăi de clopoței lăuntrici.
În templu, ce din humă e zidit.
Și chiar de bat, în temelie valuri,
Ea bate încontinuu, cu același ticăit.

Ne înălțăm, deși scădem în trepte.
Pe față anii-și lasă, a lor iscălitură.
Dar ea nu obosește, și lucră mai departe.
Pe când, cei alți tovarăși, în noapte ei tăcură.

Se spune că e casă, oglindă chiar și poartă.
E ancora ce ține, corabia pe valuri.
E punctul de plecare, e ultima oprire,
A bărcii scufundate, ce-i prinsă între maluri.

Din inimă se-nalță, mândria dar și ruga.
În ea se naște răul, și lacrima cu dor.
Și un izvor nu curge, cu gusturi diferite,
Dar inima ce bate, e altfel de izvor.

E fiara, ce refuză-a fi îmblânzită.
Dar poate fi , și un pământ fertil.
Chiar dacă anii-treacăt, se odihnesc pe gene,
Ea tot în noi rămâne, o inimă de copil.

E piatra prețioasă ce dorește,
Să fie șlefuită, de Meșterul de sus.
E ușa care bate , ca un străin în noapte,
Că dincolo de poartă, așteaptă El, Isus !

Viorel Balcan 27 mai 2013