Din păcate, din fericire
Noi ca oameni avem lege, dăm calităţilor cinstire,
Acceptăm scurt pe oricare are-n fapte oglindire...
Socotim tot drept tranzacții gata să plătim oricui,
Din păcate veșnicia, nu se vinde nimănui !
Încadrăm tot în șabloane: Păcătoșii, la lungi cozi,
Coborând Mântuitorul drept un șef peste aprozi...
Ținem peste ochi mahrama ce tradiții a țesut,
Ne luptăm să plătim viața cu monede ce-s de lut !
Nu putem concepe altfel, un mai bine diferit,
Un cadou fără de merit, pentru care n-am trudit...
Vrem puține obligații, nu vrem să ne știm datori,
Dumnezeu ??? Îi dăm o parte, apoi ne simțim ușori...
Firea nu poate s-accepte un Stăpân ce dăruiește,
Vrea eforturi ca să facem: tot ce-avem se cucerește...
Dumnezeu însă-I iubire, jertfă scumpă fără preț,
Dăruită la Golgota, act sublim, etern, măreț !
Asta-i marea fericire, Cineva în ceasul greu,
Umilindu-Se la culme, El un Fiu de Dumnezeu,
Să-mi deschidă ochii minții, să pot fi în ceruri eu,
A purtat a mea rușine, sus pe cruce,-n locul meu !
Dar El era strapuns pentru pacatele noastre, zdrobit pentru faradelegile noastre...
Coborând Mântuitorul drept un șef peste aprozi" Mi-amintesc de A. Blandiana, ce-a scris poezia "Restul pe masa". Ea spunea ca are "o deprindere monstruoasa aproape: Nu-mi place sa fiu datoare nimanui". Si in final, pretindea ca ar dori sa fie recunoscatoare Cuiva caruia sa nu-i poata plati: "Nici dandu-mi viata, n-as putea plati bunatate atat"Oare L-a gasit pe Mantuitorul?De datoria Mantuirii nu ne putem "achita" nici de-am trai 1000 de ani! Adevarata, inspirata poezie ati scris!
și să fiți veșnic fericiți împreună cu El.