În şoaptele Iubirii e puterea
La care-s prinşi acum ai vieţii cai.
Să calce în copite le e vrerea
Tot ce-i stricat şi poartă mucegai.

Un gând. Năstruşnică sămânţă rece
Pe care omu-n minte a semănat,
Va fi zdrobit când focul vieţii trece
Şi sub copita cailor călcat.

E sânge până la zăbeaua lor
Căci rostul raţiunii îi depăşit,
Nu că-i nebună în mintea tuturor
Ci fiindcă nebunia n-a stârpit.

Cine e Cel care S-a răzbunat?
Unii Îi spun al vieţii Creator,
Alţii Îl numesc cu cinste Împărat,
Iar alţii Îi spun Păstorul oilor.

Eu Îl numesc Păstor şi doar atât.
Fără de cal şi fără de armură
Să vină aici întâi a hotărât,
Dar a primit în minte numai ură.

De ce-a fost El aici crucificat
Când lumii binele doar a dorit?
Sunt mii care răspunsu-au căutat
Da’ a fost prea simplu să îl fi găsit.

El n-a iubit în minte poezia
Pe care lumea atunci o-a învăţat
Când Diavolu-i şoptea că veşnicia
Cu el alături o va fi aflat.

Şi nu l-a vrut pe Diavol lângă Sine.
I-a spus pe nume şi l-a alungat
Să vadă apoi dacă Îi dă suspine
Prin lumea care-n gând o-a subjugat.

Suspinele îndată s-au ivit
Şi-a fost de lume îndată condamnat
Că e străin de ea şi n-a dorit
Cinste să-i dea acelui ce-a înşelat.

Gol, fără haine-n gând a fost expus
Ruşinea să Îi ia a Lui putere,
Să nu îndrăznească o vorbă să fi spus
În contra celor ce I-au dat durere.

Dar lacrima-I în ceruri adunată
O mărturie-n viaţă ea va fi
Când de arhangheli va fi numărată
Şi mult prea mare se va dovedi.

E calu-acum al Lui răzbunător
Dar cine sunt acei ce au greşit?
Ce mărturie pune-n faţa lor
Şi când se aude glasul Lui slăvit?


Sunt întrebările ce n-au rămas
În ceruri încă fără de răspuns,
Dar ticăie mereu al vieţii ceas
Şi aşteaptă la sfârşit să fi ajuns.