Doină pentru România

Carpații mei, cei plini de doine,
Cum ați ajuns, ca vulturul pleșuv….
Și codru-și plânge umbra tot mai deasă,
Că-i bântuit de hoți, și de zăduf.

Un arc voi ați rămas, dar fără coardă,
Și lemnul de săgeți, e pe sfârșit.
Suspină în cădere iar, izvoare,
Că cei avari de sine, întruna l-au știrbit.

Tu, Bărăgan, cu mantia ta de aur,
Pe unde ai pierdut-o, de nu e de găsit?
Ca zdrențele-au ajuns grânarele orfane,
De fala ta ce-odată, demult, te-ai despărțit.

Erai ca Solomon ce atrăgea privirea.
Câmpiile-ți luceau, ca soarele-n oglindă.
Dar ai ajuns pustiu, te plânge azi Rahela,
Că ești acoperit cu spini și pălămidă.

O, Dunăre, frumoasă, albastră ca și perla,
Ce-n spate porți corăbii, cu ancore aruncate,
Te-nfurii tot mai des, și dai pe-dinafară,
Când malurile tale, de ploaie sunt surpate.

Te-asemăn cu un lanț, purtat de-mpărăteasa,
Ce a venit din Seba, să vadă pe-mpărat.
Dar azi Te folosește, nuiaua să ne fie,
Că pe al nostru țărm, Stăpânu-i supărat.

Hotarul plămădit, cu sânge și sudoare,
De mii de ani a fost, discordie-ntre vecini.
L-au vrut cu preț de sânge, păgânii pentru dânșii,
Iar azi îl vând distinșii, ce se numesc ,, creștini ‚’’.

Nu ești o vită-n târg, să înțeleagă-odată,
Acei care te vor, pentr-un câștig murdar.
Tu ești și vei rămâne, o țară ca și alta,
Ce-i binecuvântată, din neamuri, cu hotar.

Trezește-te și pleacă-ți genunchiul, țară dragă !
Te cheamă ca Ninive, nu te-ndrepta spre hău.
Nevoie ai de Tatăl, de drumul pocăinței,
Nevoie ai de jugul, purtat de Fiul Său.

Îți scriu si azi din nou, o, țară minunată !
Păstrează să nu-ți pierzi credința, cununia.
Că ochii mi se-neacă la gândul cu ce nume,
Te-a botezat Prea–Sfântul, cu cel de România !

Viorel Balcan 13 iunie 2013