Se deschide cerul înspre zori
Când prin rouă trece descălțată
Dimineața în parfum de flori
Cu lumina dalbă îmbrăcată.

Se presoară cânt de păsăruici
Ca o blândă, gingașă ninsoare
Prin frunziș din cețuri cad năluci
Și s-ascund de razele de Soare.

Aerul e-albastru-mprospătat
De la ploaia molcomă de stele,
Iar pe arcuirea de înalt
Lunecă ușoare rândunele.

Genele și le ridică sus
Florile, privirile și ape
Din minunăția de nespus
Un cuvânt din cer să nu le scape.

Viața a zâmbit cu ochii mari
Spre pământul ce-a uitat că-i veșted
Și azurul ochilor ștrengari
În orice pupilă înflorește.

Năvălește un potop ușor
Netezind împunsături și muchii
Că un fluturaș dănsuitor
Parcă-ar desena văzduhu-n buchii.

O cântare fără de refren
O înalță orișice corolă,
Bagă-albine-auzul în polen
Și nu vor să iasă de acolo.

Doamne, cum aș vrea și eu să-mi pierd
Capul prin vibrândele stamine
Căci m-am săturat ca să dezmierd
Fricile gemânde de suspine.

E atâta viață-n jurul meu
Și pustiu mă simt așa în sânge...
Dacă-ai ști, Isuse, ce mi-e greu
Necredința rece cum mă frânge.

Nu pot măcar palme să ridic
Ca petale pline-n mulțumire
Și-s atâta, Doamne, de nimic
Că nu pot a nimeri-n Iubire.

Poticnit la cântători din mers
Mi-am ascuns obrazu-n palme Ție,
Doar neumezite lacrimi vărs
Parcă-n răni ne-ar fi o alifie.

Iar în jur atâta răsărit
Nu mai contenește să se-nalțe...
De ce ești, Isuse,-așa mâhnit
Că n-oi fi mai important ca alții?..