Noi, iubim materia.
Şi omul, trupul lui...
Şi credem că iubirea,
E dată orişicui...

Aşa avem familii!
Aşa se nasc copii...
Din lucruri pieritoare,
Şi le iubim... că-s vii!

Dar vine ziua când,
Rugina se depune...
Şi te trezeşti plângând,
Că-i doar, putreziciune.

Suntem atât de orbi!
Nu credem mai departe...
Ci ne oprim la trupuri
Şi le vedem: sunt moarte...

Ne place să privim.
Şi să vedem frumosul...
Să fim mereu bogaţi,
Să tragem doar folosul!

Că viaţa-n forma ei,
Acceptă multe sensuri...
E viaţă, dar cu morţi.
E viaţă... dar în versuri...

Şi noi iubim şi forma!
E lucrul de dorit...
Ca să arate bine,
Să fie de iubit!

Iar lucrul trece, piere,
Nimic nu mai contează...
Că noi iubim materia...
Şi oameni şi... urmează...

Ca să iubim pe Domnul!
Ce El, creează totul...
Aşa apare omul,
Şi viaţa, moartea, totul...

Dar cum putem să fim,
Atât de neghiobi...
Şi să iubim materia,
Că ea e doar un ciob!

În ciob se limpezeşte,
Şi se strecoară bruma...
Apoi se umezeşte,
Şi vezi că apa-i urma!

Deci să privim că, peste
Altarele de lut...
Avem o jertfă vie,
Acela e avut!

Că forma, ea, se strică...
Şi lutul putrezeşte...
Dar dragostea divină,
Doar ea... ne ispăşeşte...

Că dincolo de astre,
De tot ce vede omul...
Există şi materie,
Şi-aceea este Domnul...

E o materie vie,
Ce-mbracă multe forme...
E astăzi apă vie,
E mâine, har, în vorbe!

E stânca de sprijin.
Şi ajutorul tău...
E untdelemn şi vin
Pentru poporul Său!

Şi tot aşa... materia...
Cuprinde mult, nespus...
A noastră-i pieritoare...
Îţi mulţumesc, Isus!