De ce lași Duhul Sfânt ca să se stingă,
Ca să privești apoi înfrânt, spre cer?
De ce te lași condus, când firea strigă
Și te-asociezi cu toți acei ce pier?

Nu ști tu oare prieten, că trădarea,
E-un fapt mârșav și nu există cale,
De-a te feri, căci vine condamnarea,
Oricât de multe-s lacrimile tale?

Nu ți-e de-ajuns c-ai rătăcit, străine
Și ai lăsat deoparte viața sfântă?
Te-ntrebi de ce e clipa doar suspine,
Când fapta ta, atât de clar cuvântă?

Sau poate crezi că Dumnezeu nu vede,
Sau iartă păcătosu-n bunătate?
O, dragul meu, te pocăiește, crede,
Că Domnu-i bun, dar face și dreptate!

Sfințenia Sa, iubește păcătosul,
Căci ne-a creat pe toți ca fii ai Săi,
Condamnă însă vina, căci prinosul,
Nu-l vom găsi în falșii dumnezei.

Te-ntrebi de ce plâng azi atâția oameni
Și unde-i promisiunea din Scriptură?
Uiți prieten, prea ușor: culegi ce semeni,
Iertare și iubire, sau doar ură?

Tot ce-i balast, e pentru aruncare
Și zgura nu-i păstrată în desagă,
De-aceea tu, îți cere azi iertare
Și-ntoarce-te la Tatăl, fără șagă!

Nu mai e timp de rătăciri, căci iată,
Vremea-i sfârșită, în curând Mesia,
Va reveni și prieten, niciodată,
Nu vei cunoaște-n slavă, bucuria.

Mai este timp, o zi sau poate-o clipă,
Căiește-te de viața-n desfrânare,
Vei fi-nălțat pe-a Duhului aripă
Și vei primi deplină vindecare! 27/06/13, Deva