Eu, poate dorm, când tu ești la covată
Frămânți o pâine albă, îmbietoare,
E-un fus orar, menit să ne despartă,
Undeva-ntre noi, un răsărit de Soare.

Eu, poate că arunc sămânța-n brazdă
Pe când tu seceri, legi snopii aurii,
Sunt anotimpuri depărtarea noastră,
Dar la sfârșit de vremi, noi ne vom întâlni.

Eu torc fuiorul, pânza ta e gata,
La gherghef coși florile înmiresmate,
Vine Mirele și vom primi răsplata,
In subțire, bătut cu nestemate.

Tu poate, ai ajuns o roadă coaptă
Pe când eu încă râd în soare, înflorind,
Stăpânul, cu răbdare, ne așteaptă
Să ne adune în coșul Lui, pe rând.

Pe roată, eu încă în prelucrare sunt,
Iar tu ești aur, la ieșirea din cuptor,
Olarul ne face din vase de pământ,
Vase de cinste, aur strălucitor.

Tu, poate, faci un ultim pas pe Cale
Iar eu sunt doar la primul, gheizer plin de-avânt,
Iubirea, Lui Isus ne umple în vale,
Pe urmele Lui mergem spre meleagul sfânt.

Pe-aceeași Cale, el, timpul ne separă,
Vrei, nu vrei, lucrarea îți va rămâne,
Că va fi în zori, că va fi spre seară,
Ce-ai lucrat pentru Cer, vei duce cu tine.

E încă timpul o pensulă în fugă,
Pictăm răbdarea cu lacrimi și sânge,
În Duhul să o ducem îndelungă,
Minunată roadă, la Cer va ajunge.

În Țara noastră nu sunt meridiane,
Generații, timp, nimic să ne despartă,
Cu Avram și Iacov, tineri vom rămâne,
Nu vom pierde frumusețea, niciodată.

Slăvim Olarul, slăvim Mântuitorul
Și dorul ni se-aprinde tot mai tare,
Despovărați, să ne unim în zborul
Spre veșnic Minunatul nostru Soare.

Amin!
Ana Haz, Arad.