Pe poteca-n vârf de munte
Disperări și bucurii
Se întâmplă-atât de multe
Că nici minte nu le ții.

Când virtuțiile-s slabe
Prind, în lut privind, eșec,
Mă ridic în patru labe
Și fiori prin spate-mi trec.

Dar mă rup din plânsul cainic
Și mă prind de azuriu
Că îmi simt piciorul trainic,
Iară sufletul mai viu.

Bate vântul - mă îndoaie,
Ci rupând buze-n bucăți
Printre tunete de ploaie
Tot mă cert de lașități.

Stau lipit de colți de stâncă:
Nu mai pot, da, nu mai pot
Doar un pas pe Cale încă
Să-l mai fac din punctul mort.

Mi-i îmbrăcămintea leoarcă
De la nourii bălțați,
Îmi scrâșnesc:„Încă oleacă!”
Arzânzi ochii mei uscați.

Iar când piscul nu se vede
Fiindcă e sub talpa mea
Parcă nu îmi vine-a crede
C-am putut a-l asalta.

Îmi ling degetele-n sânge,
Toate membrele mă dor
Prin pășirea din înfrângeri
Sunt acum biruitor.

„Domnul unde-ți este oare:
De-undeva, din depărtări,
De pe nori, în așteptare
Îți striga încurajări?

Că îți va veni degrabă
Să te facă fericit,
Iar tu îți vedeai de treabă
Să faci ce-i de-ndeplinit?..”

El - în inimă aripă
Cum a fost îmi e și-acum,
Împreună orice clipă
Am trăit-o-n acest drum.

Mi-i în inimă și-n nume,
Mi-i în simțuri și în gând,
Pe cărarea înspre culme
Am fost una orișicând.

Ascultându-mi și blesteme,
Auzindu-mi fericiri
Înspre culmile supreme
Mă îndeamnă ca-n iubiri.

A râs cu orice plăcere
Și m-a lecuit în greu,
Iar când nu aveam putere
Se scula în locul meu!!!