Biserica și Lumea mergeau separat, la distanță
Pe țărmurile schimbătoare ale timpului:
Lumea cânta un șlagăr „de viață”,
Biserica-un imn sublim Domnului. .
„Vino, dă-mi mâna!”i-a zis Lumea-mbietoare,
„Să mergem unite pe-aceeași cărare!”

Dar, Biserica sfântă și-a-mpreunat
Mâinile albe, ca de zăpadă,
Și, solemn, Lumii i-a declarat:
„Noi, împreună? Nu, niciodată!
Calea ta largă duce la moarte,
Cuvintele nu-ți sunt adevărate!”

„De ce să nu ne-apropiem pe cale?”
A insistat Lumea, cu „bunătate”,
„Drumu-mi plăcut se lărgește spre vale
Și-l scaldă soarele- în plinătate!
Cărarea ta e îngustă, abruptă,
Fără flori, ai: dureri, lacrimi, luptă!”

Cerul meu este, pururi, senin
Deasupra ta, adesea, sunt nori!
Drumul tău de-ncercări este plin
Și bucurii, tu guști, arareori!
Hai, pe calea-mi bătută, mână-n mână
Că-i loc de ajuns să pășim împreună!”

Confuză, Biserica spre Lume o lua
Și i-a-ntins mâna ei de zăpadă,
Vicleana i-a prins-o în palma ei grea
Și-i șoptea, plimbând-o, pe stradă:
„Haina ta albă, lungă, nu-i la modă,
O să-ți fac una pestriță, comodă!”

Și straiele pure i-au fost luate...
Lumea i-a dat, pe loc, în schimbul lor:
Veșminte pestrițe și cam pătate,
Zorzoane, sclipind în zeci de culori. .
„Mi-am înnoit garderoba săracă
Deci, cei păcătoși or să mă placă!”

„Casa ta-i joasă”, i-a zis Lumea vanitoasă,
„Am să-ți ridic palat, ca pentru mine:
Cu muri de marmură, turle frumoase,
Și mobile-aurite, extra fine!”
Așa i-a zidit clădiri fastuoase,
Dar, de unde evlavia plecase!

Domnul nu e-nchis în „biserici”
Ci El domnește în nemărginire,
Dar ne-a promis că va fi aici,
Când ne-adunăm în Isus, în unire...
În catedrale, cei lumești se strâng
La sărbători; păcatele nu-și plâng!

„Dai prea mult la sărmani” zise, iar, Lumea
„Dacă-s flămânzi și goi, ce-ți pasă ție?
Cumpără-ți și tu calești mai calumea!
Căci tu vestești Sfânta Împărăție!”
Deci văduve, orfani, au fost ignorați,
Iar săracii uitați, de bogații prelați.

Astfel, fiii Bisericii și-ai lumii
Mergeau împreună, mână-n mână,
Și numai Domnul Luminii
Mai știa cine-L avea în inimă. .
Lumea a-nțeles, și-a spus încântată:
„Biserica a căzut, din slavă deșartă!”

Sărmana Biserică apostată,
Tocmai începea să se laude:
„M-am ajuns, sunt tot mai bogată!”
Crezând că-I place lui Isus ce-aude. .
Târziu, Biserica glasul I-a auzit,
Când Cel ce șade pe Tron, i-a vorbit:

„Știu vorbele tale, tot ce ai grăit:
Ai zis în auzu-Mi că n-ai fi lipsită,
Că te-ai înmulțit, te-ai înavuțit,
Nu știi că ești oarbă, săracă-lipită!
Cumpără-Ți colirul și-aurul credinței,
Și îmbracă albul strai al pocăinței!

Cu-aur scos din foc, tu vei fi bogată
Altfel, de Mine, vei fi lepădată!”