S-a înnorat tot cerul gurii Tale
şi cad apostrofări diluviene ...
Cum freamătă pădurea-Ţi de sprâncene,
când Te încrunţi la gâzele din vale!
Iar ele, neştiind de-i rău sau bine,
pe glezna Ta se ostenesc să urce,
şi fiecare-n spate-o scară duce
şi un mănunchi uşor de cordeline.
Au şi ajuns pe marginea de groapă
a rănii ce o porţi smerit în palmă.
Coboară-ncet iar rana este calmă
şi încă strigă rana după apă ...
Se-ntorc plângând sfioasele gângănii,
mişcate-adânc de adâncimea rănii.
Zâmbeşte, Doamne, acestei pioşenii.