Nebunatice priviri aprindeau în vatră focul
Care-a ars și-n piept flămând nemai-cunoscându-și locul.

Din tăceri ca de mormânt și priviri de sticlă
Fruntea cade-n aspre mâini apoi iarăși se ridică.

Ceasul sună nebunește ticăind a despărțire,
Ochii în orbita lor caută-n gol și în neștire.

Lungi oftări se zămislesc ca s-alerge-ntr-un ecou,
Să se piard-apoi în aer, ca-ntr-o luptă un erou.

Câte oare stări de-acestea, nu-și făcură cuib la tine?
Câte nopți apoi le-ai pus ca să doarmă-n pat cu tine?

De prin crengi de paradis adun litere de har;
La gunoi arunc de-acum terapii strânse din ziar.

Căci din stropii reci de rouă îmi vorbește Cel Prea-Nalt
Și-mi adună tot amarul tăvălit în praf și-asfalt.

Iar cu mâna Lui divină îmi culege ciob cu ciob,
Terapia Sa cerească azi colindă-ntregul glob.

Stau sfios să-ți bat în poartă aducându-ți un mesaj:
Rupe-te prin Dumnezeu de robie și sevraj!

Prinde-te de sfoara milei ce coboară până-n groapă;
Șansa ta e-aici și-acum: Mântuiește-te și scapă!