Peste zările aprinse,
Peste mările întinse,
Printre razele de vise
Și speranțele învinse,
Spre al morții val împinse
Doar nădejdea se impune, din culise...

Peste mări, zorii apar,
Peste zări, raze răsar,
Sumbrele neguri dispar,...
Speranțel se-aprind iar...
Căci nădejdea, așadar,
Greutatea și-o impune, la cântar!

Ea-i ca fulgerul din zare
Ce străbate peste mare
Și ca raza cea de soare
Ce străpunge-orice ghețare,
Te leagă de cer căci are
Putere divină-n ea și transformatoare!

Dacă tot ce ai dispare...
Și ești frânt de supărare
Între valuri mari și-amare,
Plin de răni usturătoare,
Nădejdea te ține tare
Și te scoate la limanul, plin de soare!

O, nădejdea multe implică!
E ca o prințesă iscusită;
De credință stă lipită
Și cu dragostea-i unită,
Să facă-n veci fericită
Orice ființă apăsată, înfrântă și istovită!