Când bezna ți-a sărit în spate
Cu înălțarea ei adâncă
Și numai stele peste noapte
Străine luminează încă,

Când te apasă-un întuneric
Pe-obraz, pe inimă, pe viață
De știi că nu mai ai putere
Să mai ajungi în dimineață,

Gândind că ești doar slăbiciune
Cu-ntreaga minte speriată
În jurul tău când căpcăunii
Să te prepare cum se ceartă,

Îngropi încrederea-n argilă,
În cer nu crezi să-nalți privirea
Pierzând și firele de milă,
Privind ca pe-un nimic Iubirea.

Prins într-o plasă de odăjdii
În care hăul te-mpletește
Șimți doar sudoarea deznădejdii
Rece târându-se pe creștet.

Te vezi numai o jertfă slabă
Legată trainic pe altare
Când unica culoare albă
E rânjitura de topoare.

Dar din uitarea ta de nașteri
Prin neamintire părăsită
În anii tăi cumpliți și mașteri
O voce-ți vine liniștită.

Ea-ți amintește viitorul
De tine aruncat în pierderi
Că încordat te-așteată zborul
Peste pământul larg și verde.

Arată fluturări de vele
Pe care vântul le mângâie
Că înțelegi că nu doar stele
Zărești din fumul de tămâie.

Mirat că poate să mai vie
Speranța care te îndeamnă
Că este-o primăvară vie
Nu doar aramele de toamnă.

Însă Credința te-nfiripă
Cu puls de Viață și Lumină
Și sprijinindu-te pe-aripă
Începi să te ridici din tină.

Ești susținut de amândouă,
Iar văzul ridicându-ți gene
Vede-nsfârșit că Viața-i nouă
În orice clipă și-n milenii.

Respiri o rază după rază,
Traiul vrea iarăși să trăiască
Și Dragostea te-mbrățișează
Dându-ți tăria ostășească.

Aceeași noapte,-aceeași Lună,
Dar ți-a împrospătat ființa
Treimea veșnică-mpreună:
Speranța, Dragostea, Credința.