Sting poienile pestrițe
Covorașele lor vii,
Anotimp de dumitrițe
Vine-n frunze arămii.

Se presoară cântul Lunii
În frunzișu-ncremenit
Și spre sud de-acum lăstunii
Zborul lor și-au ațintit.

Se duc zilele mărețe
În lumină și-nstelări
Însă-o nouă frumusețe
Se coboară de pe zări.

Poate o tristețe mușcă
Speriată de-ndoieli,
Iară sufletul ca-n cușcă
Se pitește-n bănuieli.

Vremea parcă te îndeamnă:
„Frunzele ți-s în mâhniri
Vei intra și tu în toamnă
Doar cu țepi de trandafiri.

Răsăritul dă năvală
Cu-nflorirea de bujor,
Iar amurgul din petală
Face-o urmă sub picior.

Viața este trecătoare,
Anii fug așa haini -
Dimineața ești o floare,
Seara ești un bronz de spini.”

Îi dau timpului dreptate:
„Treci științele din muri
Și ne-ndoi pe toți din spate
Tăind fața-n zbârcituri.

Dar cum trec pământul pluguri
Logosul ne-a prefăcut,
Inimile noastre-n muguri
Le ascunse de la lut.

Semănă în noi sămânța
Ce va da la anul spic
Și ne crește-n cer Credința
Din tăcere și nimic.

Poate-aramă e pe-afară,
Poate-s crivățe de-argint,
Învierea-n primăvară
Păstrăm veșnic pe pământ!”