Ulciorul cu apă

Pe un drum de țară, care duce-n jos,
Ce-i scobit de ploaie, cu pietriș grunjos,
Cobora agale, un flăcău grăbit,
Ce părea că-i tare, tare-ndrăgostit.

Fluiera ca mierla, în amiaza mare.
Ce încântă cerul, cu a ei cântare.
Iar prin vene parcă, sângele-i fierbea,
De emoții poate, la ea cât se gândea.

Iar la un cap de pod, zării o siluetă,
Ce nu părea deloc, nici mândră sau cochetă.
Era un bătrânel, ce aștepta de zor,
Cu mâinile întinse, ținând acel ulcior.

Și se opri cel tânăr, în dreptul lui mirat,
Privindu-l pe bătrân, cum stă îngândurat ;
,, Ce faci aici bătrâne ? cumva te-ai rătăcit ?
Sau nu-ți aduci aminte, de unde ai venit ?

,, Stau zile-ntregi și-aștept, răbdarea mi se-neacă,
Pe drumul acest de țară, ca cineva să treacă.
Fântâna e departe, n-am prieten, nici fecior,
Și rogu-te pe tine, să-mi umpli-al meu ulcior.

Adumi-l înapoi, și vino mai degrabă.
Dar cum să nu bătrâne, și-l bagă în desagă.’’
Și merse înainte, la vale acel fecior,
Uitând și de bătrân, uitând și de ulcior.

Trecură ani de-atunci, peste pustia vale.
Și peste-același pod, ce-l întâlni în cale.
El însuși devenise, bătrân și gârbovit,
Desaga-i era roasă, ulciorul era ciobit....

Pe prispă stă pe gânduri, uitându-se spre poartă,
Și aștepta cu lacrimi, să vină-a sa consoartă.
Dar ea nu mai venea, plecase de demult,
În țara mormântală, unde iubiri nu sunt.

Cuprins de remușcări, și-al spaimelor regrete,
Ulciorul cel ciobit, îl puse la perete.
Și se-ntreba adesea; De ce nu te-am umplut ?
Cu apă din fântână, atunci când am putut .

Mă mustră nepăsarea, căci am lucrat ca laș,
Iar azi mă simt ca dânsul, bătrân și nevoiaș.
O, cât ași vrea să fiu, din nou mândru fecior,
Să-i duc ’napoi degrabă, cu apă acel urcior !

Viorel Balcan 6 septembrie 2013