S-au oprit norii din fugă
Prinși de razele de Soare
Nedorind ca să ajungă
Cu-alergarea peste zare.
Tot privesc ca într-o carte
În a râului oglindă
Și doar păsări mai departe
Depărtarea vor s-o prindă.
Și se duc oftând aripe
Lăsând nașterea în urmă
Înspre veacuri de la clipe,
Înspre ceruri de la humă.
Parcă-ar plânge voci de îngeri
În cântările mocnite
Împăcații în înfrângeri,
Rătăciții prin ursite.
Zborurile-și poartă-avântul
Spre lumină de la rece,
Cu durerea și cu vântul,
Și cu ochii le petrecem.
Nu le știu nici rău, nici bine,
Dar spre munții cei albaștri
Parcă-au rupt un dor din mine
Să îl ducă-n necunoașteri.
Să-i arate viața largă
Ce în trai n-a cunoscut-o,
Să-l învețe cum să meargă
Printr-o lume neștiută.
Sa il duca-n necunoasteri...
ma regasesc in vers , in vibratia lui.
Salutari sfinte, si Verei, Vioricai si nu in ultimul rind, tie, !
Fi binecuvântat frate Victor .
Privirea se muta din spatiul aerian in cel terestru ("În a râului oglindă") ca apoi sa se mute din nou in cel aerian si sa ramana oarecum acolo, lucru evidentiat de "Înspre ceruri de la humă", "Dar spre munții cei albaștri" etc.
Dar pasarile "Parcă-au rupt un dor din mine / Să îl ducă-n necunoașteri" unde nu exista incorsetari ("Să-i arate viața largă"), o lume a eternitatii "Ce în trai n-a cunoscut-o".
În a râului oglindă
Și doar păsări mai departe
Depărtarea vor s-o prindă.”Cât de frumos, de melancolic! Domnul fie lăudat!