Se scutură iar frunza

Ca o lacrimă ce cade,
Pe obrazul trist, bătrân,
Crengile își plâng sorocul,
Că orfane iar rămân.

Se desprind cu întristare,
Și luându-și rămas bun,
Frunzele adorm sub brumă,
Ruginite lângă drum.

Nu e supărat stejarul,
De își scutură coroana;
E cuprins de pânza rece,
Ce-o întinde iarăși toamna.

Nu suspină după vreme,
În grădina-acel gutui.
Nici că fructul nu-i de zahăr,
Care bate-n amărui.

Își așteaptă ca și alții,
Rândul, ca să-i pice iar,
Frunza cea îngălbenită,
Ca și bobul de muștar.

Dintr-un mugur crește frunza,
Verde și frumoasă-n pom,
Ca apoi să treacă-n umbră,
Ca și viața unui om.

Ca o frunză de pe ramuri,
Ce se clatină în vânt,
E și omul ce se crede,
Că-i stăpân pe-acest pământ.

********************
Plânge-n răsărit de soare,
Și oftează la apus,
Plopii ce-i bătrâni de vreme,
Căci iar frunza li s-s dus.

Viorel Balcan 23 ugust 2013