De ce laşi ca să treacă, cu-atâta nepăsare,
Pe lângă tin' secunda, lipsindu-te voit,
De frumuseţea clipei scăldată în culoare,
De şipotul de ape, de vânt, de ciripit?
De ce laşi ca uitarea să-ngroape amintirea,
Unei iubiri de veacuri, ce încă te mai arde?
Mult prea uşor prieten, ţi-apleci înfrânt privirea,
În loc să stai pe Stâncă, să fluturi noi stindarde.
De ce laşi tu cântarea, să fie necântată,
Când mii de portative-şi jelesc nota acută?
Nu-ţi perverti credinţa-ntr-o formă idolatră!
Duhul cel Sfânt vorbeşte! Tu în smerenie-ascultă!
De ce laşi ca să treacă o bucurie sfântă,
Ca zborul rândunicii în întârziate toamne?
Nu-ţi mai aduci aminte de Cel care cuvântă?
Îngenunchiază! Strigă! "O, Doamne, Tu mă iartă!"
Opreşte degradarea şi dă totul uitării!
În Absolutul vieţii, de cauţi înţelepciunea,
Primi-vei biruinţa! În schimbul renunţării,
Vei câştiga Viaţa, prin Cel ce e Raţiunea!
15/09/13, Barcelona
gate în seamă. Domnul să te întărescă, sora Lucica dragă, să ne aduci pe mai departe, frumusețea
și puterea sfântă a versurilor tale.
Frumos, scris, numai bine!