Păşesc uşor pe-a timpului cărare...
Privind în jur la tot ce mă-nconjoară,
Natura îmi vorbeşte, mă-nfioară,
Un sentiment ce-ncepe chiar să doară
Şi-mpresionat, rostesc: Câtă splendoare!

Mă uit atent la frunzele tăcute...
Un ciclu tainic, naştere şi moarte,
Cum pot unite, în tăceri să poarte,
Minunea vieţii scrisă-n Sfânta Carte,
Purtând splendoarea, chiar fiind căzute.

Nu pot să cred! Ce sfântă ascultare!
Ştiind că te-ai născut pentru o vreme,
Să poţi să taci chiar dacă trupul geme,
Să fii smarald curat în diademe,
S-aştepţi supus, suprema transformare.

Dacă-nţelegi ce-i viaţa-n profunzime,
Cu toată frumuseţea-i efemeră,
Nu îţi mai pui pe haină filacteră,
Vei pune preţ pe clipa pasageră,
Căzut să fii, tu eşti "la înălţime"!

16/09/13, Barcelona- Lucica Boltasu