De ce, de ce-ai plecat român plugar
Și plugul tău în brazdă l-ai lăsat?
Ai vrut să-nalți palate de cleștar
Sub un jug străin, îndepărtat?

De ce, de ce de-opincă te-ai desprins,
Să te înalți ca vrejul, tot mai sus?
Te-ai lăsat înșelat de-un paradis
Plin, plin de șerpi și fără de Isus.

Inima care doinea din frunză,
Tril duios de Lie-ciocârlie,
Acum e tristă, veștedă, confuză
Ca o toamnă rece, plumburie.

De ce cauți între străini avutul
Când atâta bogăție e la noi
O ascunde, o tăinuiește lutul,
Printre dureri și lacrimi și noroi.

Chiar la noi e țarina ce ține
Ascunse în ea, sfintele comori,
Aici la noi e cea mai dulce pâine,
Gânguritul și primii pași ai tăi.

Lăsat-ai la gherghef, aici, acasă,
Mândruța ta cu chipul dulce, blând.
Cu fir de dor tot coasă și descoasă,
Până din zări te va vedea venind.

Te cheamă iar și iar udând,bădiță,
Cu-amare lacrimi, firele de tort,
O vei cunoaște iar după catrânță,
După graiul dulce, după-al nostru port.

Se scurge oful, îngânând clepsidra,
Al depărtărilor neântrerupt suspin,
Graiul nostru, portul și doinirea,
Sufletul tău sincer de român.

Amintiri, o cale întoarsă-ți țes,
Cu miresme de mere și gutui,
Cu al doinei noastre dulce vers,
Cu primăveri din poarta Cerului.

Căci vremurile sunt, de semănat,
Nicăieri ogorul nu e ca la noi,
S-aducă rod, la coacere, bogat.
Vino plugar român, hai înapoi!

Întoarce-te, întoarce-te la vatră!
Te cheamă Împăratul iubitor,
Căci trebuie Sămânța semănată
Și să lucrezi cu dragoste, cu spor.

Vino să ne strângem iarăși roată,
Să ne unim, ceresc, în hora mare,
În Iubirea Sfântă și Adevărată,
Să învățăm de-aici Noua Cântare!

Amin!