Orbirea Necredinţei

A fost odată, acea minune
Ce ai făcut-o Doamne Sfânt,
Când pe prietenul Tău Lazăr
L-ai înviat, pus în mormânt
Şi l-ai adus iarăşi pe pământ.

Şi la minunea aceasta mare
Cine-a-nţeles să Te mărească
Din toate gloatele adunate,
Văzând lucrarea Ta cerească
Cu Lazăr, în viaţa-i firească?

Ca-afar’ de Marta, şi Maria -
Surori, ce-au simţit bucurie,
Puţini au fost care-au crezut
Că Tu eşti Domn din veşnicie,
Că toate-Ţi sunt supuse Ţie!

Mai marii Preoţi, şi Fariseii
Făcut-au planuri mişeleşti,
C-acum e timpul cel prielnic
Pentru popor, să pătimeşti,
Lucrarea astfel să sfârşeşti!

Şi-ntr-adevăr, ei unelitit-au
Ca să fii prins şi condamnat,
Pe presupuse interpretări
Ale cuvântului ce-ai declarat
Că Templul, va fi dărâmat,

Dar că-n trei zile-L vei zidi...
Căci nu-nţelegeau profeţia
Ce urma să se-mplinească,
Privind menirea lui Mesia
Ca moartea El să biruiască.

Orbirea mare-n necredinţă
A completat actul răstignirii,
Ce-au făptuit sus la Calvar,
Deschizând drumul omenirii
De-a fi salvată-n sfântul har.

Flavius Laurian Duverna
23 septembrie 2013