Când obosite pleoapele îmi cad
pe ochi, punând zilei sfârşite vad,
Tu mă-nveleşti în vise de mătase
ca odihnire trupului să-mi lase.

Din cerul presărat cu stele mii,
cu constelaţii şi cu galaxii,
Tu îmi veghezi neadormit făptura,
Tu, ce-ai creat şi omul şi natura!

Şi mă priveşti... o mână de ţărână
în care-ai pus un licăr de lumină
din strălucirea Ta dumnezeiască
şi-l vrei în mine mai mare să crească.

Şi-n inimă, la fel ca pe-o tăblie,
laşi mâna Ta cu dragoste să scrie
porunca cea mai mare dintre toate:
"Cum te iubeşti, pe-aproapele-l iubeşte!"

În întunericul ce mă-nconjoară
pictezi frumos culori de primăvară
că vrei când zorii zilei se arată
un colţ de rai să-mi fie viaţa toată.

Cristina Magdalena Frâncu