Două mii de ani trecură, de când glasul mântuirii,
Cheamă omenirea toată, pentru clipele răpirii,
Două mii de ani ca vântul, au cutreierat pământul,
Solii sfinți vestind Cuvântul, împăcați-vă cu Sfântul.

Prin prigoane, suferințe și de toți batjocoriți,
Erau aruncați la fiare, dar de Domnul preaiubiți,
Pribegind în piei de capre și flămânzi și însetați,
Dar cu dor de libertate și cu cerul împăcați.

Solii sfinți purtau făclia, duhul le ardea de dor,
Să ajungă-n bucuria, ce-i în cer la Tatăl lor,
Nu aveau nici o dorință, să trăiască pe pământ,
Cu privirea înălțată, spre Ierusalimul sfânt.

Ce-i ce au primit Cuvântul, aveau toți un singul țel,
Să trăiască pentru Domnul și să moară pentru El,
Nu aveau averi nici case, nici mașini sau celulare,
Dar aveau credința vie, în puterea Lui cea mare.

Nu aveau atunci bucate, nici mezeluri fel de fel,
Împărțeau cu toți o pâine, printre lacrimi pentru El,
Pentru scopul cel mai mare, pentru planul mântuirii,
Erau condamnați la moatre, pentru Jertfa ispășirii.

Au vestit cu zel trezirea ! din cetate în cetate,
Arătând la toți Iubirea, prin viețile schimbate,
N-au iubit nimic din lume, nu s-au poticnit pe cale,
Ei aveau nădejdea vie, pentru viața viitoare.

O, ce foc aveau creștinii, ce candele luminate,
Arătând la toți lumina peste veacuri depărtate,
Nu doar vorbele ci fapta, toți trăiau în adevăr,
Așteptând cu toți răsplata, sus în cer, la Dumnezeu.

O, iubitule prieten, dragă frate zis creștin,
Poate ești fără speranță, cu o viață în declin,
Nu uita că Domnul Slavei, Marele Mântuitor,
Ți-a trimis din nou solia și Îți vine-n ajutor.

De nimica nu te teme, fă un pas către Isus,
Nu te mai uita la tine, ci privește azi în sus,
Nu te mai uita la valuri, nici la necredința lor,
Tu privește în Scripturi și la Domnul Domnilor.

Căci mai e puțin și iată, tot Cuvântul împlinit,
Vine ziua cea măreață, când vei fi la cer răpit,
Ancorează azi credința, sus în Stânca Mântuirii,
Pregătește-ți astăzi viața, pentru clipele răpirii.

Când vor zice că e pace, pe pământul blestemat,
Își vor pune domn și rege, în magnificul palat,
Când vor zice iată pacea, însfârșit pe-acest pământ,
Va veni din cer Mesia, Dumnezeul nostru Sfânt.

Căci pământul tot va arde, cu gigantele palate,
Se vor prăbuși-n ruine, printre flăcări, dărâmate,
Au nesocotit Cuvântul, n-au crezut pe Dumnezeu,
De aceea beau potirul, toți din mâna Lui, mereu.

Vor vedea atunci pe Domnul, și creștinii rătăciți,
Care au iubit păcatul și i-au prigonit pe sfinți,
Vor gusta și ei amarul, focul geloziei Lui,
Findcă n-au primit Cuvântul, nici puterea Duhului.

Tot pământul, tot va arde, într-o flacără, pe loc,
Căci sfârșitul care vine, este un potop de foc,
Nu vor mai găsi salvare, nici în cer nici pe pământ,
Când planeta va fi arsă, la porunca Celui Sfânt.

Numai cei ce au credința, Duhul lui Isus Hristos,
Vor zbura spre veșnicia, înspre cerul glorios,
Cei ce au aici suspinul, cei ce plâng cu dor de cer,
Vor fi pururea cu Domnul, unde lacrimile pier.

Amin.