Comorile inimii

De ce poftești, tu suflete-nsetat,
Averi, care trag către groapă,
Nu-ți strânge în cufăr, galbeni ruginiți,
Căci hoții cei lacomi, îi fură și-i sapă.

Oprește-te, din drumul tău abrupt,
În pumni să aduni mărgăritare.
Căci templul tău nu-i de granit,
Să-ți tot zidești în el altare.

Nu mai trimite după negustori,
Ce vând, podoabe și mătase.
Căci peste ani, se învechesc,
Și hainele, de molii vor fi roase.

Nu mai trăi cu gândul la pământ,
Căci mierea lui e trecătoare.
Statornic, nimeni nu-i născut,
Sub clar de lună, sau razele de soare.

Nu te-nvârti în cercuri cu nesaț,
Ca un vârtej, ce smulge tot în cale.
Nu ești stăpân, pe cer sau pe pământ,
N-ai pus un cui, de crezi că-s ale tale.

Dar câți ating, comoara ce-i în piept,
Și cât de mult, o căutăm stingher ?
S-o umplem, cu Hristos pân’ la refuz,
Tezaurul, să-l știm la El în cer.

Comori, ce-s nevăzute pentru mulți,
Neînțelese, și respinse fără jenă,
Pe ele, să le strângem ca mireasa,
Ce-și trage după dânsa, lunga trenă.

Răbdarea și crezul, dragostea, răbdarea,
Acestea-s comori, pentru omul supus.
Bogați de vom fi, în comorile sfinte,
Cu-o treaptă spre cer, vom urca tot mai sus !

Viorel Balcan 12 septembrie 2013