Lume, lume, ce te faci,
Soră, frate, și cumnată,
Cu tot neamul omenesc,
Înfiat de-același Tată…?
Ce tot vii și îți întinzi,
Brațele, ca râul rece?
Nu ești veșnică, de râzi,
Când și numele-ți va trece...

Număr astăzi la morminte.
Câte, lume, ai săpat?
Câți plecat-au fără Domnul,
Spune lume, ai uitat?
Știu că mierea ta e dulce,
Mustul tău amețitor…
Dar înțepi ca viespea, vara,
Și lași urme care dor...

Lume, lume, ce-ai cu mama,
De n-o lași să vină-acasă?
Nu-i mai otrăvi paharul,
Cu licoarea ta spumoasă.
Nu-s orfan, de plâng în palme,
Când îmi arde doru-n sân.
Plâng că-mi ții în brațe sora
Și pe tatăl meu bătrân.

Lume, lume, ce-ai cu omul,
De îi otrăvești gândirea?
Te prefaci polei în toate,
Să-i alunece privirea.
Cât blestem tu cari în spate,
Lume-avară și meschină?
Ești bogată, dar săracă,
Arzi mereu, dar n-ai lumină,

Nu te poți lua de mână,
Lume oarbă, cu tot omul.
E de ajuns, căci ani de zile
Mi-ai furat credința, somnul…
Porți inelul de logodnă,
Dăruit de-același șarpe,
Care urlă zi și noapte,
De Hristos a ne desparte.

Doamne, știu că Ești hotarul
Între lume și credință.
Ce-i lumesc, în Tine moare,
Ce e sfânt, crește-n credință.
Ține-mă aproape, Doamne,
Către Tine să privesc.
Iartă-mi, Doamne, pofta morții,
Și tot traiul cel lumesc.

Viorel Balcan 10 octombrie 2013