Strazi pustii, rani sangerande ale copacilor care si-au pierdut degetele.
Vantul se tanguie asemenea unei mame ce se intoarce de la mormantul fiului ei:
"cand ai sa vii dargul meu, copilul meu... cand ai sa te intorci acasa?"
Si ecoul raspunde soptit, din varful buzelor: "niciodata, niciodata, niciodata... "

E un fel de durere in aer, nedefinita apasare pe suflete.
Plumb in pasii tarati pe trotuare, in umerii incovoiati a intrebare neraspunsa.
Cat de multa cruzime in toate lucrurile,
cat de multa trecere a tuturor prin toate!

Cu mainile adanc infipte in buzunare ma strecor celorlalti asemeni
deznadajduind ca odata le voi strange tare de funia vesniciei
ca nicicand sa-i mai dau drumul;
sa o privesc cum imi zdreleste pielea si carnea si oasele palmelor
iar sangele cald sa imi picure pe marginea camasii, in jos.

Plecam cu vanturile, ducem pe dinlauntru rani asemeni copacilor cu frante degete,
ne rugam cerului, cerul in care trotuarele umede isi reflecta risipa de frunze.
Purtam cruci facute din trestiile ce i-au lovit capul
si ne rastignim strapunsi in maini si picioare cu spinii cununei
ca sa ne ingropam mai apoi intre peretii de beton ai propriilor case
zavorand usile cu zgomotul pietrei rostogolite la usa mormantului Sau.