O aripă frământă zarea îndepărtată,
(Pâinea luminoasă coboară iar pe vatră),
Iar alta, cu tristețe, privește spre pământ,
În anotimpuri roată mă poartă,adunând.

Dar chiar dacă trec anii, culorile nu mor
Căci le păstrez fascicul de alb strălucitor,
În curcubeu văzut prin ochi duhovnicesc,
La fiecare roată, mai mult mă pocăesc.

Așa să stau în iarnă, cuminte sub omăt,
Ca bobul grâului, spic plin, bogat s-aștept,
Cu embrion curat, primit în dar la Cruce,
Aștept o Primăvară cu Raza cea mai dulce.

Și iar ridic aripa și iar m-avânt, spre zare,
Până lua-voi unghiul pe-a Jertfei înălțare,
Atunci pe totdeauna rămâne-voi Acasă,
Îmi flutură-n visare, o haină de Mireasă.

Chiar nu-nțeleg Isuse, cum m-ai adunat
Și pe mine praful, cel mai neânsemnat,
Mă întocmești un vas plin cu Iubirea Ta
Tărie să trec pragul, când mă vei chema.

Și dacă așteptarea-i din ce în ce mai grea,
Este un plan desăvârșit făcut prin voia Ta,
Iar clipe de-mplinire, de dor nemărginit,
Împleti-vor mărturia pe-al Cerului zenit.

Oricâte anotimpuri, cât ghem voi depăna,
Eu vreau să-mi fie truda spre înălțarea Ta,
Să fiu chiar piatra vie , în mâna Ta luată,
Nu mă rupe-n două, să nu mă lepezi, Tată!

Când în odihnă va trece și el, vechiul ornic,
Adună-mă Stăpâne, în Tine-n veci statornic,
În Dragostea cu care vei umple veșnicia,
În desfătări la dreapta Ta, Mire iubit, Mesia.

Amin!