O, de-am putea zbura și noi
Ca stolurile călătoare,
Când toamna, cu ploi și noroi,
Devine stăpână în țară! . .

Pe-un ostrov de mărgean înflorit,
Cu cer de peruzea și-un soare
Strălucind, ca topazul topit,
Ne-am scălda în turcoaze din mare.

Dincolo de stânci, de-o barieră
De corali, în oceanul cel cald,
Izolați de-o verde lizieră:
Între lapislazuli și smarald. .

Îmbătați de soare, de mare,
Am clădi castele de nisip,
Uitând de clipe trecătoare,
Am fi iar prunci, întorși în timp. .

Dar nu pentru jocul în tină
Aș goli clepsidra de momente,
Ci pentru acea frăgezime
De suflet, de vii sentimente. .

Ce proaspăt contemplam atunci
Și floarea, și gâza și frunza!
C-un vesel cântecel de prunci,
Izgoneam în poieni buburuza!

Cu tărie iubeam, nu un pic,
Mă-nduioșau până la lacrimi:
Bătrâni ce vindeau „loz în plic”,
Pui orfani, cerșetori, și mari patimi...

Am un singur regret în visare,
Din era de aur a prunciei:
De ce ne doream cu ardoare
Să fim mari? Evadând bucuriei

De-a trăi doar prezentul ferice,
Întocmeam planuri de viitor:
„Ce-am să fac, ce-o să fiu, când voi crește”
Pierdeam mierea clipelor!

Îmbătrânind, ce planuri avem?
Cum vom fi iar tineri și prunci,
Când Isus ne-o-nvia în Eden,
Ce extaze trăi-vom atunci!

Fără toamne și ierni, ce feeric!
Pe străzi de aur, pe-o mare de cristal,
Vom scăpa de frig, de-ntuneric,
Etern cântând, pe-alăute de Har.

Vom evada din toamne, aspre lumi:
Stol de hulubi, spre porumbarul lui:
Nu voi mai fi copila timpului,
Ci fiica-noră-a Împăratului!