Trec prin ninsoare de culoare
S-ajung o iarnă argintie
Și peste zare, peste zare
Cărarea mea mă duce vie.

Frunze căzute mozaicul
Potecii mele îl înțeasă
Și iar cuprind parcă nimicul,
Și parcă iar mă-ntorc acasă.

De sus răsună glas de goarnă
Doar un ecou lăsând să cadă
Și este toamnă, este toamnă
Iar eu tot fug înspre zăpadă.

Mă pălmuiesc file nescrise
Căzute din poemul vieții,
Îmi cântăresc versuri cu zise
Și cu religii precupeții.

Ajung din urmă nori ce-aleargă
Pe labe lungi și fulguinde,
Iar lumea largă, lumea largă
Întinde ghearele flămânde.

Visările însă mă cheamă
De trec prin unghiile strâmbe
Ținând vârtos un vânt de coamă
Direcția ce nu și-o schimbă.

Furtuna purpurie-n urmă
Se zbate-n fulgere de aur,
Aramele lovind în humă
Zvonesc cu voce de centaur.

Eu fug de parcă-n libertate
Crescând cu Viața înspre stele
Din zbârcituri de la etate
Rupând spirale din inele.

Când vor trosni sub fuga-mi fulgii
Căzuți din aștrii enigmatici
Eu voi ținti de a ajunge
În munții cei primăvăratici.

Să mă ridic peste cascade
Prin trecători și peste piscuri
Lăsând ca omul cumsecade
În lături cruci și obeliscuri.

Parcă-oi înfrânge împotriva
Cu neputințele de-argilă
Pe Calea Robilor păși-voi
În licăriri de clorofilă.

Îngenunchind apoi în rugă
Plin de tihnire și de pace:
Îmi iartă, Doamne, teama-n fugă
Și-Ți mulțumesc de neîntoarceri!