Ca nişte ramuri înălţate înspre soare,
Braţele mele se desfac în tremur blând,
Căutând Iubite, dulcea Ta îmbrăţişare
Şi în atingerea-Ţi deplin mângâietoare,
Se-nchid, se strâng în adorare, fremătând.

Ce dor, ce taină nerostită în cuvinte,
Se-ascunde-n inima ce bate-n ceas târziu,
Privesc zenitul, iar o lacrimă fierbinte,
Îşi plânge starea de aducere aminte,
Într-un refren ce eu, doar numai eu îl ştiu.

Îţi simt prezenţa, ca o boare peste mine
Şi Duhul Sfânt cum îmi dă aripi ca să zbor,
Tu nu mă laşi să zac în valea cu suspine...
Decât departe de iubire şi de Tine,
Mai bine frânt, un bob sub brazdă şi să mor.

Aşa putea-voi să-ncolţesc în primăvară,
Să-nmuguresc şi să rodesc cu bucurie,
Căutând sfinţirea, chiar de clipa mă doboară,
Tu îmi eşti Stânca Mântuirii, eşti o scară,
Dragoste sfântă, dar măreţ din veşnicie.

De-aceea Doamne-aşa cum sunt, eu vin la Tine,
Îmbrăţişează-mi starea asta de pământ
Şi dă-mi puterea de a face numai bine,
De-s fără roade, altoieşte-mă pe mine,
Ca să hrănesc pe cei flămânzi după Cuvânt.

23/10/13, Barcelona- Lucica Boltasu