Tot mai puține frunze-n ramuri
Rămân bălăbănite-n friguri
Și vânturile scapă hamuri
Învârtejindu-se prin crânguri.

Se pierde fremătarea toată
De-atâta bronz, de-atâta aur
Pestriță-i calea asfaltată
Parcă în solzii de balaur.

Norii s-apleacă grei ca niște
Răbufnituri din deal în vale,
Întârziatul cârd de gâște
Își trâmbițează doru-n jale.

Strigarea lor căzând din ceață
Ca frunzele mi se presară
Și nu știu dacă-i dimineață,
Și nu cred că de-acum e seară.

File se duc de-a rostogolul
Când păsările rup din margini
Și strigă stolul, strigă stolul
Peste-orizontul ce se sparge.

Cuvântul cade, frunza pică
Durerea lor țipă-n rugină
Din înălțimi înspre nimică,
Din creștete spre rădăcină.

Iar gârlițele-ndurerate
Își scriu cu vocile lor note
Peste frunzișuri colorate
Ca foșnitura de bancnote.

Eu le-aș culege în buchete
Alunecatele înfrângeri
Pe geamăt palid de versete
Cu glăsuirile de îngeri.

Însă se-adună-n dor durere
Cu o ninsoare de tristețe
Și vreau pe lângă neputere
S-adaug vise îndrăznețe.

Aripile-mi ca și o zare
Voiesc să aibe totu-n sine
Umplându-se cu vânt și Soare
Și-n propoziții de lumine,

În setea dalbă de minune,
În cristalinul de speranțe
Și-n rugăciune, rugăciune
Ce poate-n cer să mă înalțe.