Căință, lacrimi, rugăciune.
Ca un fum de tămâie, să-mi fie rugăciunea,
În colț de odaie, când spre Tine-o îndrept.
Tăcut ca mormântul, ce n-are splendoare,
De sus izbăvirea, în toate s-aștept.
Ca norul ce vine, cu lacrimi de ploaie,
Ce plânge cu tunet, cu ropot ce sună,
În palme adun, stropi sărați ce sunt lacrimi,
Să-ți spun că păcatul, își lasă iar urmă.
Zdrobit ca și bobul, în teascul minciunii,
La bărci de hârtie, arhitect eu am fost.
Iar cârma de paie, m-a purtat în derivă,
Pe valuri spumoase, fără țintă sau rost.
Genunchii îi plec, ca și umbra spre seară,
Când noaptea se-mbracă, cu-aceiași culoare,
Ca puiul ce strigă, flămând după mamă,
Plângând vin la Tine, să-mi dai iar iertare.
Ce bine mi-ar prinde, să fugă de mine,
Mândria și lenea, cu-a lor cunoștință !
Armura cea veche, înnoiești-o prin Duhul,
Și-n toate prin Tine, să am biruință.
Păcatul m-a frânt, ca și colțul de pâine,
Deși anii mei, pentru Tine-s o zi.
Regretul m-apasă, nu-l las ca să fugă,
Iertare și viață, la Tine-oi găsi.
Căința să-mi fie, pământul pe care,
Genunchii să-i plec, când în rugă eu vin.
A ochilor hrană, și plânsul să-mi fie,
Iar ruga scăldată, in iaz de suspin.
Părerea de rău, să-mi fie ca mamă,
Iar lacrima pâine, în rugă mereu.
Mărește-mi credința, și dorul de Tine,
Și-n viață s-alerg, după Tin’ Dumnezeu !
Viorel Balcan 7 noiembrie 2013
Știu că Domnul este bun și iertător, dar mereu imi va părea rău, de păcatele mele, cu care L-am jignit, și încă o fac voluntar sau nu. Domnul să ne binecuvânteze cu pocăință zilnică.
Dumnezeu să ne ajute și El să te binecuvinteze, frate Viorel.
ramii in puterea versurilor scrise cu lacrimi, ele sa nu te paraseasca niciodata.
Fii binecuvântat.
Mândria și lenea, cu-a lor cunoștință !
Armura cea veche, înnoiești-o prin Duhul,
Și-n toate prin Tine, să am biruință." Mi se pare esenta acestei bune si sincere poezii-rugaciune, pe care mi-o insusesc, de asemenea...