Vântul trece pe silabe
Pe covor de frunze strâmbe,
Stele afirmații dalbe
Vor pe ceruri a aprinde.

Și e liniște și pace,
Și amirosă-a culoare
Anotimp de neîntoarceri
A plecării peste zare.

Și-i muțeală și durere
În vâsliri de-aripă curbă
Din tăcere în tăcere
Doar tristețea de mai umblă.

Iar oftează arbori sinceri
Fără straie și poeme
Când ploi grele cu alice
Bat în creștetul ce geme.

Rebejiți și negri-n ciocuri
Corbii glăsuiesc sfârșitul
Și pe vânt în cazaciocuri
Râd că viu e infinitul.

O-nsurire generală
Și de minte și de straie
Unii văd lumea în boală,
Alții se visează-n raiuri.

Șoareci și țărani în șură
Odihnesc văzuri mărunte:
Orice suflet spre căldură
Caută cărări și punte.

Tot mai des din ziua de-astăzi
Fug cu gândul înspre mâine...
Toamnă,-a vântului nevastă,
Tu te duci, iar noi rămânem.

Despuiat de dor și vise
Necăjit fără pricină
Eu ascult doar cum sunt scrise
Propoziții de lumină.

Le citesc cu doru-n sânge
Și cu inima întreagă
Că o vreme tristă-n stingeri
Mi s-apropie mai dragă.

Iar mâhnirea mi se rupe
De-amorțirea asta pală
Precum cântă viața stupii
Chiar și-n iarna triumfală.

Însă eu sunt fără știre
Că în jalea-mi omenească
Litere de fericire
Au pornit să-nmugurească.