Frunze

Se rotesc în cercuri iarăși,
Frunzele ce cad alene,
Ca porunca parcă scrisă,
Trotuarul să-l așterne.

Unele mai gălbioare,
De pe ramuri zgribulite,
Cad, pierzându-se în ceață,
De-a lor casă, rătăcite.

Tremură parcă de frică,
Frunza nucului în vânt,
Căci rugina le împarte,
Din culoare, rând, pe rând.

Altele, mai îndrăznețe,
Nedesprinse, stau pe ram,
Căci le place-a fi privite,
De copiii, de la geam.

Multe plâng că îmbătrânit-au,
Prea devreme ca să plece,
Ca apoi să-și doarmă somnul,
Sub manta de gheață rece.

Se desprind iar cu tristețe,
De pe creangă, vor, nu vor,
Și se duc în a lor lume,
Ne-ntrebate unde mor.

Zac căzute fără viață,
Trebuință n-au a cere,
Frunze ce-s pierdute-n toamnă,
Ce nu simt, nici o durere.

Cad ca neaua iarăși frunze,
Înmulțindu-se în decesuri,
Codru-și plânge goliciunea,
Alții, le aștern în versuri.

Viorel Balcan 7 noiembrie 2013