Ei m-au ocărât, m-au călcat în picioare
Dar Tu Doamne mie îmi dai îndurare;
Ei mi-au întors spatele fără ruşine
Dar Ţie Isuse îţi pasă de mine.

Tocmai cei de-aproape, tocmai cei din casă
În loc de un zâmbet mi-au dat o grimasă,
În loc de iubire, m-au lovit cu ură
Ieşindu-le vorbe urâte din gură.

Ei, care pretind că slujesc ’n-adunare,
Că se ostenesc şi că merg în lucrare,
Ei, sfinţi, credincioşi, pocăiţi (după nume),
Se poartă mai rău decât cei ce-s în lume.

Având multe feţe şi măşti o grămadă,
Pe-acela ce nu vrea cum cred ei să creadă,
L-acuză şi foarte urât îl tratează
Uitând că din ceruri Dumnezeu veghează.

Da, ei, însoţiţi de-alte duhuri străine
Cu toţi s-au unit să lovească în mine
Uitând ca Isus e acolo, priveşte
Şi c-a lor purtare pe El îl loveşte.

Da, Domnul cunoaşte trăirea lor care
E-ascunsă de fraţi, de păstori, de-adunare;
Până şi vecinii din jur pot să spună
Că despre ei n-au o părere prea bună.

Este o durere când cei de afară
Te fac ca să suferi, să plângi, să te doară;
Dar mai grea durere e-atunci când din casă
Ai tăi răni adânci, mari, în suflet îţi lasă.

O, nu mai e mult şi-ntr-o zi vor culege
A faptelor roadă şi vor înţelege,
Dar fi-va târziu, prea târziu să repare
A lor necreştină şi-urâtă purtare.

Mi-e greu când sunt astăzi călcat în picioare
Dar Domnu-mi dă pace, puteri, vindecare;
“Ferice de cel care rabdă-n ispită,
Primi-va cununa ce-i făgăduită.”

Cu Domnul alături noi mergem ‘nainte,
Nădejde având ‘n-ale Sale cuvinte,
Până vom ajunge-n Rai în veşnicie
Acol’ unde lacrimi, dureri n-o să fie.
Amin.
11 noiembrie 2013