„Să picure cerurile de sus şi să plouă norii neprihănirea!
Să se deschidă pământul, să dea din el mântuirea, şi să iasă totodată din el izbăvirea!
Eu, Domnul, fac aceste lucruri.” (Isaia 45:8)

Plouă cu sete, plouă obsesiv,
O curgere de cenuşiu şi rece
Care din streşini muşcă agresiv,
Şi tot decorul gri şi sugestiv
Pare-n durerea ploii să se-nece.

Din umezeala fiecărui strop
Pământul până-n miezul lui se-nmoaie
Înfăşurat în ploaie ca-ntr-un snop,
Şi-nconjurat de-acest imens potop
Simt că mă prinde-aşa un dor de...ploaie.

Sătul de gri, de rece şi de ud,
De îmbibarea lumii-n răutate,
Din doruri care-n mine se exclud
Îl strâng la piept pe-acesta, încă crud,
Un dor de ploaie şiroind... dreptate.

Şi îmi anin, crezând, dorul de nori,
De norii picurând neprihănire
În stropi de pace, armonii, culori,
Un şiroit din zori şi până-n zori
Născând o tihnă dincolo de fire.

Mi-e dor să văd cum brazde se deschid
Sub stropii grei de binecuvântare,
Şi din pământul până ieri arid
Cum se înalţă către cer, candid,
A mântuirii mult dorită floare.

Acesta-i dorul meu, un dor intens
De ploaia sfântă-a curgerilor line,
Şi cum Cuvântul sfânt îi dă un sens
Pun dorul meu alături de-un nor dens
Şi le încredinţez în mâini divine.

Amin
Vulcan, 14 noiembrie 2013