Vorbind despre prietenie
Mă duce gândul, negreşit
La frageda copilărie
Când tatăl meu mi-a povestit

Istorisirea minunată
Cu David şi cu Ionatan.
Prietenie-adevărată!
Aşa-mi doream şi eu să am.

…David venise de la ţară
Cu traista lui de ciobănaş
Să vadă cum se desfăşoară
Lupta cu marele vrăjmaş:

Păgâna oaste filisteană.
Şi l-a văzut pe Goliat.
Urla cu vocea-i inumană
Şi nimeni nu l-a înfruntat.

Dar David, fără nicio frică,
Toiagu-şi luă şi praştia
Şi vreo cinci pietre-apoi ridică
De lângă râu, ţintind cu cea

Mai măricică dintre ele
Spre namila ce blestema.
Nu-şi termină vorbele rele
Când piatra ce iute zbura

'L-izbi în fruntea-i uriaşă
Şi Goliat căzu răpus,
Iar toată oastea cea vrăjmaşă
Fugi-ngrozită spre apus.

David a alergat îndată
La uriaşul ce zăcea,
Îi scoase sabia din teacă
Şi-i reteză capul cu ea.

Când se-ntorcea, purtând cu sine
Capul tăiat şi sabia,
David l-a observat mai bine
Pe Ionatan, care zâmbea.

Şi de atunci, din clip-aceasta,
Între cei doi s-a-nfiripat
Prietenie cum nu-i alta!
Ba încă, Ionatan i-a dat

Hainele sale, cingătoarea
Şi arcul, chiar şi sabia
Şi şi-au făcut promisiunea
Că veşnic se vor apăra.

Un prinţ (pe tron urma să fie!)
Căci aşa era Ionatan,
Se leagă în prietenie
Cu David, tânărul cioban!

L-a apărat întotdeauna
Pe David, Ionatan cel brav,
Chiar şi când s-a-nteţit furtuna,
Chiar şi-n momentul cel mai grav

Când Saul a vrut să-l omoare,
Fiindcă era de toţi iubit,
Cu vitejie şi onoare
Ionatan nu l-a părăsit.

S-au înţeles să-i dea de veste
Când în primejdie va fi
Şi ca vitejii din poveste
Limbaj secret vor folosi.

Nici chiar cu preţul vieţii sale
N-a încetat a-l apăra.
Chiar şi pe-a întristării cale
Nu şi-a trădat iubirea sa.

Doar moartea a putut să pună
Capăt prieteniei lor
În lupta ce s-a dat, nebună
'Mpotriva filistenilor.

Pieriră ca eroii-n luptă
Saul şi bravii lui feciori.
Când vine moartea, nu te-ajută
Nimic, tot trebuie să mori!

David i-a plâns, dar cel mai tare
De Ionatan s-a jeluit.
În întristarea-i, o cântare
De jale a alcătuit

Şi-a poruncit ca toţi s-o-nveţe
Ca să-i cinstească pe eroi.
Chiar şi în ceasuri de tristeţe
Prietenii nu dau ‘napoi.

…Asa-ncheia istorisirea
Tăticul meu, cu glasu-i blând.
Îi rămânea parcă privirea
Departe, veacuri străbătând.

Iar eu stătusem nemişcată,
Dar mintea-mi străbătea cu zel
De ei alături, încântată
Că voi avea şi eu la fel

Un prieten bun, ce niciodată
La greu nu mă va părăsi.
“Se poate? Spune te rog, tată!”
Îl întrebam. “Aşa va fi?”

Şi ochii-i blânzi, cu duioşie
Din depărtări se întorceau.
“Da, sigur! Aşa o să fie!”
Iar ochii-nlăcrimaţi luceau.

“Din câtă lume e sub soare
Nu-i prieten bun cum e Isus.
Cu mine-a fost şi-n sărbătoare
Dar şi-n război când am fost dus.

M-a ocrotit în orice vreme
Şi m-a salvat cu viaţa Sa.
Când şi pe tine-o să te cheme,
Nu ezita. Răspunde-i: “Da!”

…S-a dus, Isuse, vremea bună
Şi tata, care-mi povestea
Dar Tu rămas-ai împreună
Cu mine şi pe vreme rea.

Tu-mi eşti comoara cea mai bună,
Nici moartea nu ne-o despărţi!
O trec cu Tine împreună.
Aşa ai spus şi-aşa va fi!

*

De vreţi şi voi, cu ei asemeni,
Prietenie să aveţi,
Să ştiţi că n-o găsiţi la nimeni,
Doar in Isus de vă-ncredeţi

El vă va fi întotdeauna
Prieten bun şi credincios,
Alături când vine furtuna
Ca şi pe timpul cel frumos.