Cerbii mei cu-argintul palid
Luna ce-l turnă din toamne
Vă găsiți spre ceruri cale
Să-nmuiați în stele coarne.

Bronzurile ce căzură
Pe poteci din codri-n ruguri
Au vopsit mistreți pe zgură
Cu-nroșirea de amurguri.

Ploaia stelelor ce cade
În tăcerea liniștirii
Bouri înstelă-n balade
Pe poienile-asfințirii.

Inorogi în herghelie
Ies din codrii cei albaștri
Ca să prindă apă vie
Și să pască printre aștri.

Cum se-ntâmplă că pe-alături
Ei se duc - eu stau în urmă
Prins de gheață și omături
Zmeu acufundat în humă.

Cum m-aș repezi cu-ntregul
Din neputincioasa tină
Pe-urma lor ca tuaregul*,
Dar mă țin de rădăcină.

De mă zbat ca rug în beznă
Înecându-mă-n țărână
La-nceput până la gleznă,
Până-n brâu, și la piept până.

Cu aripele măiestre
De pe munte și din vale
Trec poveștile buiestre
Clătinând din cap cu jale.

Iar eu nu știu cum se face
De cătușa e mai strânsă
Nu mă pot ticni în pace
Om cu soarta lui deprinsă.

Vise-mi vin din înainte
Lângă mine să ofteze
Și cuvinte, doar cuvinte
Îmi înșiră ipoteze.

De m-am stins câte oleacă
Toamnă tristă ce se duce
Obosit ca un mesteacăn
Înclinat înspre răscruce.

Când trecu, dar nu din vise,
De-undeva, dar nu e vântul
Peste zilele-mi proscrise
Într-o zi de ger Cuvântul.

Nu-L credeam cum se citește,
Nu-L știam cum se atinge,
Dar mi-a dat dumnezeiește
Viață-n suflet și în sânge.

Din argilele supuse
Lăsai straturi să rămâie
De la piept la brâu ajunsei,
Din genunchi înspre călcâie.

De pășii zvelt pe cărare
Îndreptat Păun de munte
Cum cântarea din cântare
Sufletul o vrea s-asculte.

Iar în nopți s-aprind legende
Și trăiesc alături basme...
Cine-ar spune că-s agende,
Cine le-ar numi fantasme.

Inorogi cunosc de-aproape,
Mângâi cerbi cu palma blândă,
Bourii mân să se-adape
La cascada spumegândă.

Nu-s doar ca odinioară
Un închinător poveștii
Căci povestea cea mai rară
Viața mea o povestește.

*Tuareg - nomad din Sahara.