Ducă-mi-se către neguri
Umbre ce mă trag de mână,
Mai flămânde decât moartea,
Care-i aspră și e spână.

Facă-se în stepe sure
Și nimic în ea să crească,
Iar păcatu-n pumni să plângă,
Că nu-i nimeni să-l iubească.

Dezlipească-se de mine
Toți scaieții ce mă țin,
Care cred că au și fructe,
Îndulcind a mea privire.

În pustiuri să se piardă
Și să nu mai vadă zorii,
Umbre dese și sluțite,
Ducă-se pe apa morii…

Reci și mute să rămână,
Nebocite că n-au apă,
Să nu fie ascultate
Și nici plânse ca la groapă.

Risipească-se ca norii
Umbrele ce-mi stau în cale,
Să nu aibă nici urcușuri,
Vestejindu-se în vale…

Neclintite ca și stânca,
Să-mpietrească de rușine,
Umbrele ce dau târcoale,
Când la mine, când la tine…

Limpezească-mi-se zorii,
Când pășesc prin valea morții,
Din țâțână să se smulgă,
Umbrele ce vin ca hoții.

Putrezească-se în uitare
Râsul palid de ispită,
Ce cu dinți de mucegaiuri,
Caută pe cin’ să-nghită.

"Fă-mi Tu candelă vorbirea
Și săgeată a mea minte,
Dă-mi cântar și-n cele spuse,
Într-o ploaie de cuvinte."

Mai aprinde-mi încă-o dată,
Mucul stins din viața mea,
"Pune Tu pe fugă umbre,
Ține-mă în palma Ta!"

Umbrele ce-mi sunt păgâne,
Să nu fie alintate,
"Ține-mă la umbra-n care,
Voi găsi odihnă-n toate!"

Viorel Balcan 23 noiembrie 2013