Seară de Crăciun

Se-nalță colinde, către cer plumburiu,
De cei mici, cu nas cârn și-nghețați,
Ce înnoată-n omăt, pe la case de domni,
Colindând la ferestre, câte trei adunați.

Din văzduhul înalt, cad și fulgii pufoși,
Jucăuși se aștern, ca și puful de vată,
Peste case ce par, îngropate în alb,
Cu fulare de țurțuri, ce îngheață îndată.

Într-un colț de ogradă, cineva neclintit,
[ Ce n-ar vrea în omăt să nu scadă, ]
Cu jobenul înalt, pe sprâncene cam tras,
Și cu nas înroșit, stă un om de zăpadă.

Mai pe uliță-n deal, se aud șuierând,
Prin ostrețe de gard înlemnite,
Voci de vânt plângăcioase, care par a stafii,
Ce se pierd în catran, și pe veci negăsite...

Dune mari argintii, se ridică din șanț,
Ca zidite de viscol în grabă,
Înecând în nămeți, puntea veche de scânduri,
Și pârâul ce curge, fără pic de zăbavă...

Se aud zurgălăi, care țipă strident,
De pe hamuri de cai care trag,
Sănii roase de ploi, ce-au dormit la căldură,
Sănii lungi de stejar, și cu talpa de fag.

E același tablou de Crăciun, an de an,
Revenit ca să bată, în sticla cu flori...
Înlăuntru miroase cozonacul pufos,
Iar de strajă afară, sunt ai nopții fiori.

Și în noaptea ce curg, fulgi de zahăr de sus,
Nasuri cârne repetă, un colind despre-un Prunc...
La ferestre de domni, ce ascultă la căldură...
Iar prin fulgii de zahăr, către cer, note urcă...

Viorel Balcan 21 decembrie 2013